Sara pe deal

Dupa foarte multi ani, de la terminarea liceului, anul in care se implinea un centenar de la moarte marelui nostru poet, mi-am amintit de poezia “Sara pe deal“. Azi cautam comentarii literare pe marginea poeziilor lui. M-am oprit asupra acestei capodopere a poeziei, si trebuie sa fiu de acord cu unii comentatori care afirma “cu Sara pe deal viziunea poetului atinge insa o culme din cele mai inalte din punct de vedere estetic”.

In perioada in care am studiat operele lui Eminescu, la scoala, nu existau materiale la indemana oricui care sa aduca la suprafata frumusetea operei poetice. Trebuie sa ne rezumam la comentariile realizate de profesorii nostri, de colegii a caror parinti erau profesori de romana. Datorita tehnologie moderne, a internetului, azi putem avea acces, la un click distanta, la un volum de informatie extrem de bogat. Ma gandesc cu melancolie, cum ar fi fost sa am acces la comentarii ca in prezent.

Poezia este o pictura in versuri, doar ca un poet isi alege altfel culorile pe care le astearna pe panza. Picteaza cu inima si cu sufletul pe panza sufletului celor care il asculta.

Claritatea reproductiva a lui Eminescu face ca la o singura lecturare a primei strofe sa ni se intipareasca in minte cadrul in care se desfasoara pasiunea sa emotionala. Imaginea auditiva, pe care o descrie sunetul buciumului imbinata cu momentul ivirii stelelor pe cer,  aduce in inima cititorului caldura emotionala pe care poetul o nutrea in inima lui. Primele doua versuri unesc peisajul muzical creat de bucium cu cerul instelat,  proiecteaza muzica si sclipirea stelelor pe cerul care participa la iubirea poetului. Cerul devine astfel panza pe care isi marcheaza cu pensula inimii murmurul iubirii. Urmatoarele doua versuri completeaza orchestra cu alti doi interpreti, apele care plang si salcamul al carui parfum si frumusete contribuie la minunatul peisaj romantic.

Facand o conexiune intre prima si ultima strofa a poeziei, excluzand restul, se creaza un peisaj de vis, o muzica a doua inimi acompaniata de intreg universul. Rolul unui interpret al poeziei seamana cu cea a unui detectiv care cauta sa prinda orice detaliu, astfel ca se pot face uz de tot fel de jocuri, cititul de la ultima la prima strofa, intr-o ordine inversa, atipica, eliminarea unor strofe/versuri, dupa care aceste se includ din nou in poezie, astfel se “agata” o paleta foarte larga de elemente care condimenteaza pictura in versuri. Cred ca poezia eminesciana merita din plin un astfel de efort, avand in vedere ca fiecare detaliu, prin prezenta lui, imbogateste cadrul melodic. Revenind la poezia partiala, compusa doar din prima si ultima strofa, reiasa foarte bine dorinta de eternitate a frumosului fredonat de cele doua inimi. De fapt idea de iubire poarta in sine eternitatea, dorinta de continuitate.

Cu toate ca mi-am propus sa astern doar cateva note de lectura a poeziei, m-am simtit din nou atras de fascinatia anilor in care faceam la scoala limba romana. Desi profilul meu actual este complet centrat intr-o alta sfera de activitate, recunosc ca imi lipsesc orele de romana. Probabil ca acum constientizez cu adevarat valoarea lor. Anii de scoala, de liceu, sunt perceputi, de cei mai multi copii/adolescenti, prin prisma privarii de libertate, prin prisma obligativitatii de a fii sub controlul profesorilor, dintre care, unii, sunt manipulativi, lipsiti de capacitate pedagogica, de empatie. Cu toate astea, acum dupa asa multi ani de la clopotelul care anunta ultima ora de romana, imi este dor sa mai asist la o lectie. Nu am fost un elev eminent la romana, desi m-a fascinat gramatica, care, mai apoi mi-a fost foarte utila la invatarea altor limbi. In acei ani nu am prins filonul lectiilor de romana, dar similaritatea dintre gramatica si matematica m-a facut sa intru cu placere in tainele ei. La memorarea poeziilor, imi amintesc cu drag, cum scumpa mea bunicata imi era mereu alaturi. Ma verifica si ma corecta la recitarea poeziilor, avea un suflet mereu tanar, desi trecuse de opt decenii de viata. Isi amintea inca poeziile invatate in scoala, chiar dupa asa multi ani. Imi doresc sa pot reda versuri dupa asa o perioada de timp.

Nu cred ca are sens sa vorbim despre elevi buni sau rai, ci doar despre gradul de maturitate al perceptiei materiilor studiate in scoala. Poezia de dragoste incepe sa iti placa atunci cand simti primii fiori ai iubirii, atunci lumea incepe sa ti se para diferita, doar atunci simti vibratiile notelor poetice eminesciene. Cred totusi ca generatiile actuale au pierdut, in mare masura, frumusetea eminesciana de a iubi. Dar acesta este si va ramane un apogeu al iubirii care poate exista intre doi parteneri de viata.

Cred ca universul poeziei eminesciene trebuie simtit cu inima, tabloul bogat nu poate fi perceput comentand, ci traind fiecare vers, fiecare strofa. Trebuie sa inveti sa pictezi in suflet cu aceleasi acuarele cu care a pictat poetul. O poezie asimilata doar la nivel intelectual este doar informatie, dar impletita cu acordurile inimii ea capata viata. A comenta o poezie de dragul unei lectii creaza un vid in jur, de care nimeni nu este impresionat. Cred ca profesorii de romana, trebuie sa inteleaga ca atunci cand predai poezii, trebuie sa ti le asezi in inima, apoi sa intri la clasa. A vorbi despre poezii doar la nivel teoretic si a face critica poetica la acest nivel, este doar o profanare. Dintre comentariile ce le-am avut ca elev, si cele pe care le-am citit scrise de critici, nu rezida ca acestia inteleg cu adevarat iubirea. Poetul scrie din perspectiva omului indragostit, lucru care nu are nimic de a face cu paradigma criticilor. Citind comentarii aveam impresia ca citesc carti de medicina traduce de absolventi de litere care nu cunosc terminologia medicala. Ca sa intelegi poezia trebuie sa te identifici cu trairile autorului, abia apoi poti face remarci, comentarii.  Desigur, nu orice text care poarta numele de poezie este poezie, nu oricine aseaza texte sub forma unor versuri este poet. Un poet este un pictor, dar nu oricine are o pensula in mana este pictor …

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?