Invingerea amanarii

“Amanarea este un joc al mintii – un joc ipocrit al eschivarii, al ignorarii, al uitarii, al evitarii fie si gandului la lucrurile pe care nu vrei sa le faci. Si un mod de a face acest joc este de a practica ceea ce eu numesc Amanarea Ipocrita . Este folosita atunci cand ai de facut ceva important, necesar sau obligatoriu, ceva a carui nerelizare iti poate cauza probleme serioase.” (Invingerea amanarii – Rita Emmet pg 60) .

Cu siguranta multi dintre noi stiu ce inseamna amanarea lucrurilor importante, a acelor activitati, care desi sunt vitale, totusi ne vine greu sa le facem si lasam totul pe ultimul minut. Este un subtil mod de autosabotare. Incarcatura nervoasa si efortul intens care trebuie depuse la rezolvarea, in ultimul minut, a activitatilor obligatorii duc la cresterea nivelului de stress, care la randul lui, alimenteaza emotiile negative asociate activitatii pe care si asa o facem cu multa greutate. Se intra, practic, intr-un cerc vicios in care incarcatura emotionala negativa este augumentata. Astfel tipul de activitati, pe care le amanam de obicei, isi intensifica aura negativa facand, odata cu trecerea timpului, tot mai grea efectuarea ei. Daca acest tip de activitate ocupa un spatiu prea mare in activitatea noastra cotidiana, sansele de a intra in depresie sunt eminente.

Orice activitate care actioneaza trigarii emotionali negativi, din viata noastra, tind sa devina activitati pe care le evitam. Ce se poate face?  Solutia clasica, in cazul in care incarcatura emotionala dintre noi si o anume activitate se consolideaza pe un suport negativ, iritant, este de a intrerupe relatia cu acel tip de activitate, sau cu acele persoane a caror prezenta ne declanseaza emotii negative. Unde este problema, in activitatea externa, sau persoana care nu stie apasa butoanele pozitive ale personalitatii noastre sau paradigma noastra interna?

Susan era o eleva de liceu eminenta, era extrem de pasionata de fizica si de misterele naturii inconjuratoare. In ultimul an de liceu s-a decis sa urmeze cursurile facultatii de fizica, intrucat simtea ca destinul ei si al stiintei exacte s-au impletit atat de puternic incat nu ar putea urma un alt drum in viata. Isi vedea viitorul de cercetator la unul din insitutele importante din lume, era sigura de capacitatea ei intelectuala si nu isi putea imagina ca vreo piedeca s-ar putea interpune intre ea si planurile de viitor pe care si le-a compus.

La cateva saptamani de la examenul sustinut la universitate rezultatul pe care l-a primit nu a fost cel scontat. A fost prima persoana din lista celor respinsi la examen. In mintea ei s-a produs un adevarat soc, a inceput un dialog contradictoriu cu ea insasi in care se autoacuza, dar totodata ii invinuia de lipsa de seriozitate pe cei de la universitate. Nu isi putea imagina ca realitatea ii joaca feste de acest fel, cand era constienta de capacitatea ei. Subiectele de la examen au fost selectate, in acel an, in asa fel incat sa contina subiecte extra programei scolare stabilite. Practic, o multime de elevi eminenti au fost respinsi datorita faptului ca nu cunosteau cateva dintre subiectele de la examen, astfel doar cei care au avut inspiratia sa acopera materiale extrascolare au avut sansa sa treaca cu bine examenele.

Dialogul intern a devenit o scena cotidiana foarte intensa pentru Susan. Se autoinvinovatea cu multa asprime pentru lipsa ei de perspicacitate, pentru neanticiparea unei situatii de acest fel, cand ar fi fost complet capabila sa invete foarte bine subiecte extrascolare din gama celor date la examene.

Parintii ei i-au sugerat sa isi ia un job tranzitoriu pana va avea sansa din nou sa candideze pentru examenele de anul viitor la facultate. Susan era extrem de abatuta, privirea ei plina de pasiune de viata, pozitia ei plina de incredere s-au transformat dramatic, luand tot mai mult forma trasaturilor unei persoane care se vedea invinsa de viata.

Noul job pe care si l-a luat a fost in cadrul unei intreprinderi in care a fost repartizata sa lucreze alaturi de o  persoana deprimata, care isi ineca durerile vietii, inca de la prima ora a zilei, in alcool, bancuri indecente, agresivitate verbala, dispret fata de cei din jur, lucru de care nici Susan nu a fost scutita . Odata cu trecerea lunilor, Susan, a devenit o persoana complet descurajata, care isi vedea destinul in categoria celor cu care lucra, a acelor persoane, care la randul lor, au fost invinse de viata, poate intr-un mod la fel de nedrept ca si in cazul ei. Se pare ca tot ce sadise ani de zile s-a naruit datorita unui joc complet nedrept al vietii.

La mai bine de 6 luni de la scrisoare de respingere pe care a primit-o de la universitate, parintii ei au gasit o noua scrisoare de rectificare in care ea, alaturi de alti 10 candidati au fost considerati adminisi in randurile studentilor facultatii, cu scuzele de rigoare atasate si explicatiile care indicau greseala de evaluare a candidatilor. Re-evaluarea notelor de la examene a survenit in urma contensatiilor masive facute de restul candidatilor care se simteau neindreptatiti. Bucuria acestor vesti a fost imensa, Susan parea sa fie o persoana care a prins din nou aripi. A renuntat la acel job a doua zi. Un nou orizont se deschidea in fata ei, se pare ca destinul ei a fost mult mai corect de aceasta data si efortul ei a fost recompensat pe merit.

La 20 de ani de la acel episod, Susan avea o cariera in care fizica nu ocupa un loc in activitatea zilnica. Devenise o persoana cu o cariera buna, dar pasiunea ei de viata, elanul ce o animau cu 20 de ani in urma erau complet diferite. Susan isi facea activitatea de la job bine, dar era mai mult interesata de salar, de pozitia sociala, decat de placerea de a lucra in acel domeniu. Ceva se intamplase pe parcurs, viata ei pierduse din pasiune, dar nici ea nu era capabila sa spuna unde si cand. Era o persoana care ii placea sa amane activitatile importante, obligatorii, si sa isi petreaca timpul studiind materiale ce  o pasionau, dar care nu aveau nici o legatura cu sfera ei de activitate zilnica. Gandirea ei functiona pe doua meridiane diferite, era impartita intre pasiuni si activitatile zilnice plictisitoare, dar care trebuiau facute. Directia in care se indrepta era una in care viitorul nu indica nimic stralucitor. Ochii ei, plini de pasiune care o caracterizau, se transformasera in ochi pierduti, care nu mai reflectau razele de lumina cum o faceau odinioara. Susan se simtea lovita de depresie, disperare, era prinsa in menghina activitatilor plictisitoare, dar obligatorii, activitati care o drenau de energie zi de zi.

Primul ei job isi imprimase adanc amprenta in gandirea ei. Atunci il percepuse ca pe o pedeapsa care trebuia efectuata. Viata ii aplicase o corectie nedreapta, o experienta care urma sa o urmareasca intreaga viata. Activitatile ce le facuse la job, anturajul pe care il avuse in crease un tipar, un tipar in care fiecare activitate care nu ii placea intra in categoria pedepselor vietii. Astfel bucla gandirii ei culisa intre hobbyuri si pedepse. Tot ce nu ii placea in mintea ei se transforma intr-o pedeapsa, exact cum isi setase paradigma de viata in urma cu 20 de ani. Amanarea ei era cauzata de faptul ca, la nivel subconstient, asocia activitatile, care in aparenta nu erau atractive, din punctul ei de vedere, cu pedepse. Astfel cu cat trebuia sa isi petreaca mai mult timpul facand activitati care o plictiseau, imaginea pedepsei se adancea in mintea ei. Nici ea nu era constienta de ce i se intampla, dar parca viata i se scurgea printre degete. Pentru ea tot ce avea sens erau hobbyurile, apoi urma un nou episod de pedepse. Doar ca viata o tinea 8-10 ore in ringul pedepselor, iar seara cand ajungea acasa nu mai avea timp nici sa isi petreaca 10 minute printre lucrurile care ii dadeau viata.

Intensitatea peisajului negativ din mintea ei, de care ea nu era nici pe departe constienta, o determinase sa se ocupe de hobbyuri si la job, sa lase pe final activitatile obligatorii, adica activitatile care o “pedepseau”. In cativa ani, randamentul ei profesional a scazut dramatic, astfel ca intr-o zi, seful ei a chemat-o in biroul sau anuntand-o ca ea nu mai este membra a echipei de lucru in care activa.

Acele 6 luni de viata, dupa pierderea examenului de admitere la universitate, au fost pentru ea un bumerang de care nu era constienta. In fond nimeni din jurul ei nu stia ca reprosurile pe care si le facea, bucataria gandirii ei ii va “gati” o reteta care o va urmari o viata intreaga. Asocierea dintre activitatile plictisitoare si pedeapsa devenise o masina care ii impingea viata in prapastie. Se simtea drenata de energie, orice scanteie de pasiune din viata parea ca se scurge definitiv.

Suntem obisnuiti sa nu dam importanta gandirii, sa ne lasam antrenati de propriul mecanism al ei, pe care nu il intelegem si nici nu ne intereseaza sa ne aprofundam in tainele lui. In ultima instanta de ce sa o facem? Nu toti oamenii gandesc zilnic fara sa dea cea mai mica importanta continutului mintii? Viata merge inainte, ce conteaza ce gandim? Rezultatul unei astfel de lipse de constientizare, de ignoranta, odata cu trecerea timpului, ne transforma vietile din adevarate cuptoare pline de pasiune, in cimitire ale blazarii, in destine fara sens. Amanarea intotdeauna  are o cauza pe care o putem gasi in istoricul propriei vieti. Stii cum sa elimini obiceiul de a amana lucrurile importante in viata?

by Romulus Bucur