Oamenii mici trec, neobservati, prin vietile noastre, in schimb oamenii mari isi lasa amprenta lor pentru o eternitate.
Cu aproape sapte luni in urma imi aminteam cu drag de ziua tatalui meu, un om deosebit, un parinte drag si un profesionist de exceptie. Mi-a fost prieten, tata si un sprijin permanent alaturi, pana in clipa cand Dumnezeu a hotarat ca trebuie sa isi continue misiunea intr-o alta galaxie. Despartirea de el a fost foarte grea si acum resimt lipsa unui prieten atat de bun, un prieten de neinlocuit.
Mama mea(noiembrie 1933-august 2013) si-a trait copilaria asemeni tatalui meu, printre pustile germane, rusesti si de care or mai fi fost. Imi povestea cu multa durere momentele cand casa parinteasca le-a fost lovita de un obuz ratacit producand pagube si teroare. Amintirile copilariei ei abundau de farmecul zburdalnic copilaresc si duritatea evenimentelor din strada. Deserori isi amintea cu multa bucurie de episoadele hazlii copilaresti, in acele clipe privirea ei se schimba, ochii incepeau sa ii sclipeasca precum unui copil pus pe sotii, redevenea copil in acele clipe. Ma facea de fiecare data sa ma simt un copil din gasca ei de prieteni.
In cei 17 ani pe care i-a trait dupa moartea dragului nostru, tata, sot si prieten, am avut timp din plin sa legam o prietenie aparte. Era o gospodina desavarsita, gatitul era pentru ea arta, totul trebuia sa fie perfect, altfel relua procesul de la capat pana cand totul devenea asa cum simtea ea ca trebuie sa fie. Bunatatea ce o purta in suflet, a fost si a ramas una din cele mai profunde lectii de viata, ce le-am invatat. Anii petrecuti departe de tatal meu i-au marcat viata, au erodat-o precum apa erodeaza stanca, parca fiecare zi sapa in ea urmele unui un an de viata. S-au iubit mult, au trait inima pentru inima, iubire pe care am simtit-o din plin; a fost ca o matrita in care Dumnzeu m-a construit, stia El ce parinti mi-a daruit. M-a facut sa inteleg ca bunatatea si iubirea sunt mai presus de dreptate. Indemnul Mantuitorului de a intoarce si celalalt obraz au sens cand esti plin de iubire si de bunatate, saracia in bunatate te face sa calculezi in amanunt sa vazi daca se merita efortul.
In ultimii cativa ani destinul a fost mai putin indulgent cu ea, rana creata de pierderea dragului ei sot a deschis cale unui Alzheimer crud si rece. S-a ofilit ca o floare. Cu toate acestea Dumnzeu nu a ingaduit decat in ultimul an ca efectele acestuia sa fie mai vizibile. Chiar si asa nu uita sa redevina copil recitandu-mi cu mare precizie poeziile invatate in scoala si diferite poante copilaresti. A fost in adancul sufletului ei un copil toata viata, un copil care stia trai si rolul adultului matur, capabil de perseverenta si precizie elvetiana. A fost un om minunat, un om pe care il voi regreta toata viata.
Dupa 17 ani si 5 zile s-a mai adaugat o pagina in albumul dedicat doar amintirilor. Raman cu bucuria amintirilor vesnic vii din suflet, amintiri pe care le voi depana cu mult drag si claritate ca si in momentul cand au avut loc, dar cu tristetea unei promisiuni neimplinite, promisiuni facute in urma cu 17 ani fostului meu prieten. Nu am stiu sa port de grija mamei, asa cum si-a dorit. De fapt, eu am avut nevoie de ajutorul ei, ajutor pe care l-am primit pana in ultima clipa, atat in fapte cat si in rugaciuni.
Inca un prieten scump plecat, inca o pagina de amintiri scrisa. Ma gandesc cu bucurie ca s-au revazut deja in cer, in acel loc in care Dumnzeu i-a dus; au fost oameni buni si iubitori de Dumnezeu. Mergi in pace scumpa mea prietena si mama….
The story of my belief 
Chiar dacă ale mele cuvinte nu se știu aduna laolaltă să rostească participarea-mi, mă rog să se-apropie de tine un Susur Blând și să te traveseze cu mângâiere dincolo de cuvinte!
Multumesc, A.Dama, pentru cuvintele tale.
Despartirea de oamenii care ne ofera multa iubire neprefacuta este dificila. Oamenii reci, distanti, egoisti trec de multe ori neobservati, dar oamenii care ne binecuvinteaza prin iubirea lor, ne patrund in suflet foarte adanc. Asta a fost cazul celor doi parinti ai mei. Pe de alta parte despartirea de acesti oameni dragi e mai grea odata cu trecerea anilor, pentru ca ei devin tot mai fragili, iar noi ne implicam in protectia si ingrijirea lor, lucru care ne face sa se agate de noi(si noi de ei) ca niste copii. Tatal meu s-a despartit foarte greu de mama lui, chiar daca s-au stins la un an diferenta. A fost frumos, s-au condus unul pe celalalt pe drumul vietii si nu s-au incurcat reciproc, ci au trait in armonie. Datorita iubirii pline de sacrificiu a bunicii si a parintilor mei imi este greu sa ii numesc altfel decat ingeri, au fost ingerii mei pazitori si am gasit sprijin in ei la orice varsta si in orice situatie. Inteleg foarte bine de ce Beni Faragau cand anunta stingerea mamei lui de abia si-a retinut lacrimile, dar a avut momente indelungi de tacere in care lacrimile nu au curs pe obraji, dar s-au varsat inauntru.
Razboiul a fost un test foarte dur pe care l-a intampinat din primii ani ai tineretii, despartirea de sotul iubit a fost un al doilea test, greu de exprimat in cuvinte. Imi spunea cum o parte din ea a murit odata cu el, imi spunea in cuvinte durerea ce o traise. Am inteles doar partial, a trebuit sa repete experienta tatalui meu ca sa adauge incarcatura in cuvintele ei. Acum inteleg pe deplin.
Dumnezeu a inventat iubirea, egoismul nu a fost brevetat de El, iubirea este autentica, divina, doare tare la despartire, simti ca te rupi in doua de durere, arde cand e in viata. Inteleg mai bine acum ce vrea sa spuna Dumnezeu cand vorbeste despre iubire.
E foarte emoționantă evocarea ta… aproape ca o invocare!
A fost un an foarte greu, prea incarcat de evenimente, iar acesta a pus capac. Parintii mei in primul rand mi-au fost cei mai buni prieteni(e un tip mai rar de parinti, stiu), prieteni adevarati, iar disparitia unui prieten foarte bun te afecteaza. Iubirea de cei dragi am invatat-o de mic in familie. Iubirea se sacrifica, iubirea doare, iubirea arde, dar e blanda. E drept ca s-au pierdut notiunile astea in societatea contemporana, probabil tocmai de asta in culmea gloriei tehnologice suntem in pragul unui faliment babilonian.
Domnul să fie alături de tine şi să te întărească! Să compenseze cum ştie El mai bine suferinţa, absenţa…
Multumesc Cami!
Dumnezeu ne indeamna sa folosim imaginatia: “Ganditi-va la lucrurile de sus…” Iar acolo sunt mama si tatal tau imbratisati pentru o splendida vesnicie. Gandeste-te la lucrurile de sus ! Dumnezeu sa te intareasca !
Multumesc, draga Pety. Da imaginatia este un instrument care aduce cerul mai aproape, care face ca memoria celor dragi sa ramana vie. Dumnezeu are de grija de oamenii care l-au iubit si stie El unde sa ii duca, mai greu e de noi care purtam vie amintirea unor oameni care nu pot fi inlocuiti. Acum il inteleg pe Creanga mult mai bine ca oricand, acum parca imi doresc sa am dibacia condeiului lui, sa pot scrie in jurnalul meu intim toate amintirile minunate. Nu am cunoscut multi oameni minunati in anii de cand Dumnzeu mi-a dat viata, dar cei pe care i-am cunoscut si-a cioplit Dumnezeu chipul sau in ei.
Emotionanta evocare! Dumnezeu sa o odihneasca in pacea Sa, alaturi de tatal tau. Of, este tare grea despartirea de parintii care te-au nascut si te-au crescut. Imi spunea cineva, candva, ca se simte ca un pom fara radacini…
Foarte frumos portret ai facut mamei tale, draga Romi. Pentru fiecare om, mama ramane cea mai scumpa fiinta!
Dumnezeu sa-ti picure alinare in suflet!
Multumesc, draga Alex, pentru gandurile frumoase. Da, intr-adevar despartirea de cei care ne-au insotit pe drumul vietii, de la inceput, este foarte grea. Am acelasi sentiment de care spuneai, de pom fara radacini. Mai ales ca au fost foarte iubitori si au sacrificat totul pentru binele familiei.
Am avut un privilegiu deosebit de a avea parinti cu care am legat si o prietenie foarte apropiata, am gasit acea linie comuna intre generatii, care a facut sa ne intalnim intr-un loc comun. Au stiut sa se coboare la nivelul generatiei mele, au lasat iubirea ce ne-a unit familia, sa fie liantul care a facut usor balansul de la o gandire a unei generatii la gandirea celeilalte.
Regret cu atat mai mult pierderea, cu cat vad atat de multe familii in care parintii nu isi inteleg copii, copii sunt razvratiti impotriva parintilor, generatii care nu gasesc nimic comun, nu pot iesi din coconul propriu pentru a-l intelege pe celalalt.
Am putut invata de la parintii mei ma mult decat as putea invata dintr-o biblioteca de sute de mii de carti. Cand se inchid copertile ultimei carti citite, cand se inchid usile bibliotecii, ma gandesc uneori ca poate a fost doar o gluma a vietii si ca totul este cum a fost. Dar, …. s-a inchis coperta ultimei carti, s-au inchis usile bibliotecii…s-a scurs nisipul din clepsidra. Este grea stafeta ultimei alergari, alergare in care stii ca indiferent de stachete, nu ii vei mai vedea pe cei care cu lacrimi in ochi, cu iubire in suflet, cu brate deschise te-au incurajat sa mergi inainte. Si au facut-o fara incetare peste patru decenii. Mi-am pierdut galeria care ma incuraja fara incetare, indiferent ca eram cazut, ca eram victorios in alergarea vietii.
O familie iubitoare este o binecuvantare care nu te mai astepti sa se termine. Ma uit cu drag in ochii iubitului meu Dumnzeu si ii multumesc pentru patru decenii de binecuvantare prin familia care mi-a fost alaturi pentru cea mai lunga perioada de timp. A fost cea mai minunata scrisoare de dragoste pe care mi-a daruit-o.
Il inteleg acum, pe Creanga, tare bine. A inteles minunatia copilariei si nu a mai vrut sa se desparta de ea, asa ca si-a ascutit condeiul si, si-a creat a doua copilarie, o copilarie plina de zburdalnicie, pusa pe sotii, o copilarie care a fost si va fi povestita multor generatii.