Dezamagiri?(I)

Pana la varsta de sase ani asimilam un pachet foarte mare de informatii sub forma de atitudini, tipare comportamentale. Modul nostru de perceptie a tot ceea ce se intampla in jur este setat pe record only, mod foarte similar cu starea hipnotica, asltfel informatiile sunt preluate si asimilate fara discernamant. Comunicarea verbala nu este un element de maxima importanta, cum tindem sa credem la varsta adulta, ci observam(si inregistram) foarte atent limbajul non verbal. Comunicarea verbala este o comunicarea care ocupa un loc destul de inferior in dialogul dintre doua sau mai multe persoane. Putem observa raportul dintre ce se intampla cand scriem un articol, o scrisoare, un email cuiva si comunicarea informatiei face to face. In timp ce comunicarea scrisa poate naste multe intrebari fara raspuns(si poate crea confuzie) in mintea cuiva, comunicarea face to face clarifica aproape instant un pachet foarte mare de intrebari. In acelasi mod pentru un copil comunicarea non verbala este baza.

Dupa aceasta perioada incepem sa folosim informatiile asimilate ca pe un filtru, prin prisma caruia permitem altor informatii sa patrunda in mintea noastra.

Analogia dintre ceea ce se intampla in mintea noastra pana la acea varsta si instalarea unui sistem de operare pe un computer furnizeaza un model excelent de intelegere a fenomenului. Nu vreau sa sugerez ca pe parcursul vietii lucrurile nu pot suferi modificari, in schimb prea adesea baza creata pana la acea varsta constituie sistemul de operare pe baza caruia interfatam cu lumea inconjuratoare si pe scheletul caruia construim perceptia a tot ce ne inconjoara.

O caracteristica importanta pe care ne-o formam este reprezentata de asteptarile pe care le avem fata de cei din jur. Un copil educat intr-o familie in care parintii i-au furnizat aproape totul fara efort va avea asteptari ridicate de la cei din jur pe parcursul vietii. Un copil format intr-o familie in care parintii nu au putut sa manifeste o grija considerabila, sunt obisnuiti sa aiba asteptari mai limitate de la cei din jur, fiind obisnuit sa isi rezolve singur nevoiele personale.

Anturajul poate fi mai aproape sau mai departe de aspiratiile noastre, poate fi mai mult sau mai putin compatibil cu cadrul in care ne-am format. Cei cu asteptari ridicate vor suferi dezamagiri dramatice care le vor crea un dezechilibru notabil in viata, pentru ca definitia asteptarilor formata in copilarie este invalidata de mediu in care se gasesc, astfle ei devin confuzi.

Intrebarea fundamentala este cum ma pot raporta corect la anturajul de la serviciu, biserica, de acasa astfel incat sa fiu in acord cu nota dominanta a fiecaruia. Desigur exista cateva paradigme larg raspandite, problema este cum putem prelua astfel de paradigme asa incat sa nu fim dezechilibrati si sa nu ne ranim pe noi insine.

Schimbarea definitiei interne nu este chiar o chestiune care se intampla pur si simplu atunci cand cineva vine si ne spune “nu e bine sa te bazezi pe nimeni”, sau “tu te bazezi prea putin pe cei din jur”, etc. Definitia interna a fost stabilita in copilarie, iar aceasta are un mecanism mental de autoaparare care nu permite inlocuirea ei pur si simplu. De multe ori cand mergem la un terapeut, discutam cu un prieten reusim sa stabilim paradigma optima adaptata situatiei in care ne aflam, cu toate acestea observam ca la cateva zile, saptamani revenim automat la starea anterioara. Nu de putine ori observam ca discutia in care am fost de acord cu schimbarea de optica si ne-am dat consimtamantul pur si simplu nu mai functioneaza. Prietenii apropiati devin iritati de incapacitatea noastra de schimbare, terapeutul incearca noi si noi strategii ca la final sa ne invartim intr-un cerc vicios fara a putea sa facem pasi intr-o directie pozitiva. Acest mecanism de protectie se impotriveste cu multa autoritate in modificarea paradigmelor. Nu voi insista mai mult pe aceasta idee intrucat este extrem de ampla si poate deveni subiectul unor volume intregi. Cert este ca nici nu ar fi util sa ne schimbam paradigmele de viata pur si simplu cand vrem pentru ca am putea crea un haos complet in sistemul nostru de coordonare si raportare. Cu toate acestea este util sa stim cum sa o facem atunci cand aceste paradigme de viata devin proprii nostri adversari.

De foarte multe ori observam un comportament mai putin rational, logic care este parte componenta a noastra. Stim cum ar trebui sa actionam, stim ce am citit intr-o carte, stim ce este bine din predica pe care tocmai am ascultat-o, cu toate acestea informatiile par sa nu aiba nici o aderenta, desi ne dorim acest lucru. Deruta in care ne aflam este datorata faptului ca pe parcursul vietii asimilam pachete informationale foarte vaste, care aparent dispar. Ce se intampla de fapt?

Sa luam niste exemple simple. Un film de 1.5h inregistrat la o calitate destul de buna poate ocupa in jur de 700MB spatiu pe diskul calculatorului. Pe parcursul unei zile suntem treji in jur de 15 ore, asta inseamna ca avem nevoie de un spatiu de inregistrare de 10 ori mai mare – adica 7GB.   Am pornit de la ideea de film care are doar doua elemente, imagine 2D si sunet. Daca o caracteristica ocupa sa zicem 50% si alta tot 50% atunci 3.5GB sunt ocupate de sunet si 3.5 de imagine(nu am facut o aproximare corecta si nici nu acesta era scopul discutiei).  Sa ne imaginam ca mai adaugam inca cateva dimensiuni in plus cum ar fi gust, simt tactic, imagine 3D. Practic discutam de inca 3 dimensiuni in plus. Mergand pe un calcul extrem de aproximativ putem concluziona ca o informatiei completa care include imagini 3D, sunet, simt tactil, gust, miros, etc poate ajunge in jur de 20GB de spatiu pe disk pe un interval de 15 ore de activitate. Pe durata unui an intreg, putem multiplica cu 365 si vom ajunge la dimensiuni foarte mari. Ce vreau sa subliniez cu aceste calcule? Informatia pe care o procesam pe parcursul unui an ocupa un spatiu considerabil, astfel avem nevoie de un spatiu foarte mare de stocare in creier. Desigur vom afirma, bun, dar uitam extrem de mult si de acest fapt suntem constienti zi de zi. Hipnoterapeutii sustin ca informatiile de pe intreg intervalul de viata sunt stocate la nivel subconstient si nu sunt uitate, doar ca nu stim sa le accesam. Acest lucru il putem observa de multe ori ca ne vin in minte multe lucruri pe care le consideram uitate, cu toate acestea ele sunt acolo integral si le putem accesa daca stim cum. Voi reveni asupra acestui subiect pentru a-l dezbate pe larg in cadrul unui alt articol.

Inchizand paranteza, revin la problema dezamagirilor si a faptului ca exista ceva care ne blocheaza redefinirea asteptarilor vizavi de potentialul anturajului in care ne aflam. Spuneam ca exista un mecanism de autoaparare care actioneaza la acest nivel, astfel daca potentialul grupului nu converge cu asteptarile noastre vom fi intr-un continu conflict cu noi insine care va dupa probabil la dezvoltarea unei stari de depresie.

M-am format intr-o familie bine echilibrata care imi crease un cadru de dezvoltare destul de bun, astfel ca nu am fost nevoit decat sa ma ocup de obligatiile mele scolare, joaca si formare personala. Am avut parte de multa atentie si dragoste din partea parintilor, bunicilor si nu am dus lipsa de nici o natura la nivel material,  parintii fiindu-mi totodata si buni prieteni(un aspect destul de rar intalnit in zilele de azi datorita faptului ca multi parinti nu au capacitatea de a se identifica cu nivelul de gandirea si cu universul unui copil). Un astfel de cadru creaza asteptari destul de ridicate vizavi de familia in care te formezi, dar totodata am fost obisnuit sa si ofer lucruri in masura celor pe care le primeam.

Ironia destinului a fost ca cercul de prieteni, colegi, anturajul de la biserica puteau oferi extrem de putin, fiind oameni diametral opusi cercului in care m-am format. Am avut expectante destul de ridicate de la anturajul crestin care se pretindea ca exponent al unei gandirii echilibrate bazate pe “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”, in schimb (in cazul meu) s-a adeverit a fi sub cele mai de jos norme posibile, dovedindu-se a fi un antaraj demn de neincredere si lipsit complet de maturitate. Desigur acesta este un caz particular, fenomenul nu este generalizabil. In schimb discrepanta dintre definitia nivelului de asteptari si potentialul anturajului creaza un dezechilibru pe care unii nu il depasesc toata viata si poate deveni sursa de baza unor stari psihice defectuoase, ducand chiar la depresii adanci si suicid.

Natura acestui dezechilibru este mai subtila pentru ca este vorba de roluri, rolul meu ca persoana in anturajul direct si rolul celor din jur. Lucrurile sunt similare cu joburile din cadrul unei firme. O firma ca intreg functioneaza bine datorita definirii corecte a asteptarilor si responsabilitatilor in dreptul fiecarui angajat. Orice prestanta care nu concorda cu nivelul de asteptari(cu profilul pozitiei) modifica performanta intregului. Aici nu este vorba de mofturi si preferinte, ci este vorba de functionearea mecanismului ca intreg. La fel daca potentialul anturajului nu concorda cu definitia pe care o avem, dezechilibrul poate fi restaurat prin modificarea rolului pe care il avem in sistem. Imaginati-va ca intr-o firma personalul de marketing, cei avizati cu aprovizionarea au un potential de 40% din cel definit in profilul departamentului, ce trebuie sa faca directorul ca sa suplineasca lipsa de randament a intregului? Sa presupunem ca nu exista posibilitatea demiterii si reangajarii unui alt personal. Practic directorul va fi nevoit sa isi redefineasca complet pachetul de responsabilitati si sa invete noi elemente pentru a putea reechilibra sistemul. Asta se intampla si atunci cand exista discrepante intre nivelul de asteptari si prestanta anturajului, trebuie sa iti redefinesti complet rolul pe care il ai in sistem. Asta implica in cele mai multe situatii dobandirea de noi skil-uri si aplicarea lor imediata.

Intrebarea fundamentala este cum ne adaptam practic la situatie? Si care este mecanismul prin care se pot redefini nivelul de asteptari? Cum sa incepi? Voi aborda acest aspect in cadrul unui alt articol.