Păpuşarul şi păpuşa, o singură persoană

Trăim sau ne privim trăind ? Nu aveţi cîteaodată senzaţia că sunteţi două persoane ? Una dintre ele este cea care deţine un corp fizic, se spală pe dinţi, îşi pregăteşte micul dejun, merge la şcoală sau la serviciu, comunică cu ceilalţi, îşi hrăneşte căţelul, are sentimente şi face planuri. În toate ipostazele de mai sus apare şi a doua persoană. E undeva în adâncul fiinţei fizice şi ne monitorizează fiecare mişcare. Asta nu ar fi o mare problemă, dar ne face capul calendar. Comentează, introspectează, îşi dă cu presupusul, ne face să ne simţim prost, ne inculcă ideea că suntem criticaţi de cei din jur, ba chiar dispreţuiţi uneori. A doua persoană nu e deloc cumsecade. E ca un păpuşar, dar cumva pe dinăuntru. Uneori ne manipulează de-a binelea.

De foarte multe ori ne simţim timoraţi, panicaţi chiar de eventualitatea unui posibil eşec. Cine şi ce este vocea interioară care ne dublează în orice mişcare, gând, dorinţă ori emoţie ?

S-ar putea să fie vocea interiorizată a unor educatori, părinţi sau bunici care ne-au imprimat un regim de viaţă sever. Am văzut într-o şcoală generală – clasele I – IV – un bărbat impozant, înalt şi atletic, într-o uniformă militară impecabilă (un grad mare) stând în faţa copilului său – mărunţel – muştruluindu-l ca pe-un caporal de rând : “Mă, tu eşti de şase la română ? Doar nu eşti ca toţi handicapaţii ? Ce, eşti cretin ?”

Cum să trăieşti cu o aşa teroare ? Bietul copil (bieţii de noi) are o imaginaţie hiper activă motorizată de temeri, de întrebări şi îngrijorări încât sufleţelul său se impregnează de spectrul unei tragedii iminente. “Ce să mă fac dacă nu iau mai mult de şase ? Dacă o să greşesc la scris ?” Frica pe care i-au insuflat-o părinţii de a nu greşi dă frâu liber la tot felul de plăsmuiri, care sapă un şanţ din ce în ce mai adânc în conştiinţă, o imagine exagerată despre risc, despre un posibil eşec acompaniat de o întreagă pleiadă de grave consecinţe.

Sub tirania evaluărilor negative ale părinţilor (şi nu numai) copilul ajunge să generalizeze grija sa faţă de felul în care este privit şi etichetat de către cei din jur. Aşa apare fenomenul de dedublare. Copilul (poate şi noi înşine) se priveşte trăind în loc să trăiască pur şi simplu.

sursa